Acum cateva zile mi-a trecut mania cu grunge-ul (nu de tot), si mi-am amintit cu mult drag de Marillion, one of the best progressive rock bands, din punctul meu de vedere. They freakin have it all. Aveti aici cateva piese de pe The Thieving Magpie, pe care il recomand din toata inima. E un fel de best-of in care poti sa-l auzi pe Fish cum se manifesta live. Arta pura, frate. Enjoy..
Bonus, probabil cea mai cunoscuta piesa a lor, dar si una dintre cele mai frumoase piese de dragoste all-time (in opinia mea, bineinteles):
luni, 14 februarie 2011
marți, 8 februarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Ecce homo
Ce anume isi bate joc de tine, de viata ta? Ce anume te face sa iti pierzi controlul? Sa zbieri si sa lovesti? Sa te izolezi? Sa atentezi la propria-ti viata launtrica?
Ma intreb cate persoane isi pun intrebarile de mai sus. Si mai ales, ma intreb cate persoane sunt atat de sincere cu ele insele incat sa incerce, timid, sa-si gaseasca raspunsurile. Pentru ca acea parte din noi care e in general ascunsa si care uneori preia conducerea cu subtilitatea unui cutremur exista cu adevarat. E acolo. Zace, intr-o stare latenta, asteptand acel dezechilibru minor care sa-i dea frau liber.
Si atunci incepe toata frumusetea.
Difera, totusi, de la om la om.
Unii devin agresivi. Isi zdrelesc pumnii, nenorocesc obiectele de uz casnic, isi mutileaza nevestele, copii. Uneori chiar ei sunt tinta propriilor atacuri.
Altii mint. Se mint pe sine, ii mint pe cei din jur, creaza povesti superbe pentru a-si linisti mintea. Si ajung sa le si creada.
Sunt si persoane care tac. Si la ele e cel mai crunt. Tot haosul se petrece in capul lor. Se cearta, urla, se contrazic, se linistesc pentru a o lua apoi de la capat. Joaca ruleta ruseasca cu paranoia, nevroza, catatonia, psihoza, bipolaritatea, uneori ajungand sa se intalneasca chiar si cu schizofrenia.
Alte persoane se refugiaza in placeri carnale.
Unii se duc la biserica.
Unii se duc la biserica dupa ce si-au zdrelit pumnii si s-au confruntat cu crize de paranoia.
Unii se duc la biserica dupa ce si-au zdrelit pumnii si si-au tras-o cu prima persoana care le-a iesit in cale, pe care au mintit-o legat de pumnii zdreliti.
Unii se plimba in parc ca sa evite toate chestiile enumerate mai sus.
Nu-i trist?
Cititorule, te intreb: tu cine esti, atunci cand nu mai esti tu?
Ma intreb cate persoane isi pun intrebarile de mai sus. Si mai ales, ma intreb cate persoane sunt atat de sincere cu ele insele incat sa incerce, timid, sa-si gaseasca raspunsurile. Pentru ca acea parte din noi care e in general ascunsa si care uneori preia conducerea cu subtilitatea unui cutremur exista cu adevarat. E acolo. Zace, intr-o stare latenta, asteptand acel dezechilibru minor care sa-i dea frau liber.
Si atunci incepe toata frumusetea.
Difera, totusi, de la om la om.
Unii devin agresivi. Isi zdrelesc pumnii, nenorocesc obiectele de uz casnic, isi mutileaza nevestele, copii. Uneori chiar ei sunt tinta propriilor atacuri.
Altii mint. Se mint pe sine, ii mint pe cei din jur, creaza povesti superbe pentru a-si linisti mintea. Si ajung sa le si creada.
Sunt si persoane care tac. Si la ele e cel mai crunt. Tot haosul se petrece in capul lor. Se cearta, urla, se contrazic, se linistesc pentru a o lua apoi de la capat. Joaca ruleta ruseasca cu paranoia, nevroza, catatonia, psihoza, bipolaritatea, uneori ajungand sa se intalneasca chiar si cu schizofrenia.
Alte persoane se refugiaza in placeri carnale.
Unii se duc la biserica.
Unii se duc la biserica dupa ce si-au zdrelit pumnii si s-au confruntat cu crize de paranoia.
Unii se duc la biserica dupa ce si-au zdrelit pumnii si si-au tras-o cu prima persoana care le-a iesit in cale, pe care au mintit-o legat de pumnii zdreliti.
Unii se plimba in parc ca sa evite toate chestiile enumerate mai sus.
Nu-i trist?
Cititorule, te intreb: tu cine esti, atunci cand nu mai esti tu?
luni, 24 ianuarie 2011
Chiar nu stiu
E ironic cat sunt de rezistente modemurile astea infecte.. Pe langa faptul ca fac fata cu brio ciocnirilor cu peretii, mai si clipocesc in cel mai cretin mod cu putinta. Ma gandeam azi la o chestie trista. Cred ca cele mai multe multumiri, si cele mai fierbinti rugaminti le-am adresat modemului meu de net. "Te rog mergi", implicit "Multumesc". Mda.
Mai scutesc oleaca cititorii de proza. Nu de alta, dar a fost o perioada de rahat si n-am mai fost in stare sa scriu mare lucru. Sper sa postez chestii mai ok intr-un viitor apropiat.. Pana atunci am in plan sa ma intretin in continuare cu Coldplay si Pearl Jam.
Recent mi-am amintit, insa, de o piesa superba de la Cargo, pe care o ascultam acum vreo 2-3 ani.. Enjoy si numai bine!
Mai scutesc oleaca cititorii de proza. Nu de alta, dar a fost o perioada de rahat si n-am mai fost in stare sa scriu mare lucru. Sper sa postez chestii mai ok intr-un viitor apropiat.. Pana atunci am in plan sa ma intretin in continuare cu Coldplay si Pearl Jam.
Recent mi-am amintit, insa, de o piesa superba de la Cargo, pe care o ascultam acum vreo 2-3 ani.. Enjoy si numai bine!
luni, 10 ianuarie 2011
Pe de alta parte...
Asta-i de-a lu' Bogdan. Enjoy.
Nea Petrică, îmbrăcat cu nişte pijamale vărgate, tremura de frig pe pervazul ferestrei. Cu o mână se ţinea de mânerul geamului şi cu cealaltă de bloc. Era hotărât să sară. Se afla la etajul doi şi sub el era o grădină plină cu zăpadă. Nea Petrică a decis să se sinucidă în noaptea de şapte decembrie. În noaptea de şapte decembrie, Nea Petrică tremura în pijamale pe pervazul ferestrei. Motivul sinuciderii sale l-a scris pe un bileţel: „Mă ucid pentru că viaţa-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa!” Subestimându-şi mândria, Nea Petrică a realizat privind totul de la un alt nivel, că viaţa nu e rea ci doar dreaptă. În clipa când dorea să revină în cameră printre muritori, s-a produs un cutremur.
Nea Petrică a căzut în cap pe singurul loc din grădină unde era ciment. El a fost singura victimă a cutremurului de 3,5 grade din noaptea de şapte decembrie. Era cel mai bun om din bloc. A fost îngropat fără popă.
În apartamentul lui s-a mutat fiul său Petrişor cu familia sa nelegitimă, dar naturală. Petrişor era student în anul doi, iar soţia sa se chinuia de vreo trei ani să termine clasa a 12-a. Deşi tineri cei doi au fost binecuvântaţi cu doi copii, care pe lângă handicapul de a avea doi părinţi nelegitimi, băiatul de trei ani era retard iar fetiţa de patru ani era mută, surdă şi chioară de-un ochi. Cei doi tineri părinţi, deşi la început de drum, se descurcau destul de bine hrănindu-se din ajutorul social şi pensiile copiilor. Doamna Hadâmbu, născută Marinela, învăţa în fiecare zi pentru bac. Se aşeza la birou îşi scuipa în palme şi murmura ca o rugăciune: „A treia oară-i cu noroc!” După ce studia temeinic zece minute, timp în care fuma două ţigări şi făcea un duş, se aşeza în faţa televizorului şi se uita la telenovele până când se plictisea. Dar doamna Hadâmbu niciodată nu se plictisea.
Ştiu toate acestea pentru că familia Hadâmbu are apartamentul vizavi de-al meu.Din milă şi filantropie vizitam familia lui Petrişor în fiecare lună când îmi luam salariul. La copii le aduceam câte o portocală iar soţilor le dădeam câte un milion cu menţiunea: „pentru ăia mici”. În săptămâna ce urma, doamna Hadâmbu mă vizita aproape în fiecare zi. Mă ruga să o ajut cu învăţatul, deşi în timp ce eu îi explicam la matematică ea făcea cafea şi mi-o băga pe gât deşi nu-mi plăcea deloc cafeaua ei, doarece punea muştar întrân-sa. Ea îmi garanta că n-am mai băut aşa ceva în viaţa mea şi într-adevăr, avea dreptate. După ce mai stătea vreo o oră cu mine, timp în care se epila în locuri cam necuviincioase şi se uita urât la mine dacă cumva privirea mi se rătăcea pe culmile disperării. Dacă m-aş fi întors cu spatele probabil că aş fi jignit-o şi eu nu vreau să jignesc pe nimeni. Şi aşa era prima săptămână.
În prima zi din a doua săptămână, Domana Hadîmbu mă vizita ca deobicei şi-mi cerea să-i plătesc datoria de un milion. Eu , fireşte, spuneam că nu am împrumutat nici un ban de la ea, dar după trei săptămâni de astfel de discuţii am ajuns să cred că într-adevăr chiar am împrumutat un milion de la ei. Şi în ziua de la salariu donam familiei Hadîmbu un milion şi două portocale din milă, filantropie şi dreptate.
Într-o seară pe când mă gândeam la planurile mele de a întemeia o familie şi de a găsi fericirea în dragoste şi mediocriate, pe când mă necăjeam că nu am nici faţa nici corpul pentru a atrage vreo nevastă, am auzit prin bariera de câţia centimetri de lemn şi câţiva metri de vid următoarele cuvinte: „Sunt însărcinată!” Simultan am auzit o manea şi alte cuvinte: „Poate ne-o da prostu ăla mai mulţi bani, acum!”. Fireşte prostul eram eu, dar i-am iertat şi am continuat să mă gândesc la viitoarea mea soţie. Cum va arăta, cum va mânca, cum va citi, cum se va aşeza, cum îşi va trece mâna prin păr, cum mă va certa, cum mă va îmbrăţişa, săruta, cum va apăsa pe clanţa uşii, cum se va dezbrăca, cum se va peria pe dinţi, cum va scoate gunioul afară, cum va pune o altă pungă pentru gunoi în găleată, cum va spăla unica mea ceaşcă de cafea din casă, cum se va frige când va bea ceai prea fierbinte din cana cea mai mare pe care este scris un cuvânt urât (numele meu). Şi cum vom avea un copil. Şi nu-mi fac griji de bani, niciodată nu mi-am făcut. Vom trăi din iubire, iar dacă foamea nu ne va fi săturată vom face un copil şi ne vom hrăni din rodul iubirii noastre.
Dar bate cineva în uşă. Era Marinela care m-a tras de mâneca până în apartamentul lor. M-a trântit pe un fotoliu mi-a aruncat o sticlă de ţuică şi pestre o oră dansam fund în fund pe manele cu Marinela în timp ce Petrişor făcea pipi în chiuvetă. Prea beat fiind am promis că le mai dau cinci sute de mii, iar după o oră am trântit pe masă toţi banii din buzunar,adică trei sute de mii, ţipând cât mă ţineau plămânii: „pentru ăla micu!”. A doua zi sunt informat de Marinela că-i datorez un milion opt sute de mii. Peste două zile i-am înapoiat datoria, cum se cuvine.
Eu şi Petrişor nu eram în relaţii prea bune. Era gelos pe mine din cauză că nevastă-sa mă vizita şapte zile pe lună. Îşi ascundea gelozia spunând că o distrag de la învăţat. Îmi dădea de înţăles că el nu agreează aceste vizite prin ironii usturătoare şi câteodată mă scuipa în ceafă când mă aplecam să-i ridic rahatul de pe preşul de la uşa mea.
Aveam un singur prieten în tot blocul. Îl chema Mihai şi stătea la trei. Ne înţelegeam bine. De trei luni plecase în Italia să lucreze pe şantier, aşa că mă simţeam puţin singur. În vremurile bune, când era în ţară, Mihai venea în fiecare zi la mine şi citeam ziarul în bucătărie. Eu stăteam pe un scaun lipit de frigider, el pe un scaun de lângă uşă. Din când în când îmi întrerupeam lectura, şi privind pe deasupra ziarului desfăcut îl întrebam pe Mihai cu seriozitate:
- Ce crezi?
El îşi întrerupea de asemenea lectura şi scotea un „mmmh” iar eu dădeam aprobativ din cap. După un timp auzeam întrebarea lui Mihai:
- Ce crezi?
Iar eu de asemenea răspundeam cu un „mmmh” iar el mă aproba din cap.
Iubeam de asemenea şi literatura şi citeam câte o carte împreună. Nu ne puteam permite să avem fiecare câte o copie, pentru că Mihai susţinea că „o carte e ca o iubită! e numai a ta”, aşa că trebuia să citim doar cărţi cumpărate din librării. Miroseau frumos cei drept şi aveau coperţi lucioase, dar la început ne simţeam puţin ruşinaţi să citim amândoi aceeaşi carte. Nu putea fi iubita amândurora, plus că eu sunt cam pudic. Din această cauză, Mihai şi-a schimbat maxima, pentru a coincide cu situaţia noastră: „o carte e ca o iubită! o poţi împărţi doar cu prietenii!”. Aşa că citeam o carte împreună, (pentru a petrece amândoi un timp egal cu iubita noastră) pe masa mea din bucătărie. Din când în când îmi întrerupeam letura şi puneam hotărât degetul pe un cuvânt de pe pagină. Eu mă uitam la el, el se uita la mine, şi-l întrebam la fel de serios pe Mihai:
- Ce crezi?
- Subilm! răspundea el şi mulţumiţi ne continuam lectura.
Din când în când Mihai îşi trântea degetul ochind un cuvânt. Eu mă uitam la el, el se uita la mine şi mă-ntreba foarte serios:
- Ce crezi?
- Magnificm! răspundeam şi mulţumiţi ne continuam lectura.
Aşa era în vremurile bune. Dar Mihai e în Italia şi cheltuiele mele cresc de la o lună la alta. De curând a murit baba de la doi, Dumnezeu să o ierte. Nu i-am reţinut numele ştiu doar că a murit de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută acolo o femeie. Avea optzeci de ani şi după o lună a murit şi ea de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută o altă femeie. Avea douăzeci de ani şi Marinela a avut dreptate: a treia oară-i cu noroc. În aceeaşi zi, doamna Hadâmbu a aflat rezultatele de la bac: a picat.
Nea Petrică, îmbrăcat cu nişte pijamale vărgate, tremura de frig pe pervazul ferestrei. Cu o mână se ţinea de mânerul geamului şi cu cealaltă de bloc. Era hotărât să sară. Se afla la etajul doi şi sub el era o grădină plină cu zăpadă. Nea Petrică a decis să se sinucidă în noaptea de şapte decembrie. În noaptea de şapte decembrie, Nea Petrică tremura în pijamale pe pervazul ferestrei. Motivul sinuciderii sale l-a scris pe un bileţel: „Mă ucid pentru că viaţa-i rea iar eu sunt prea mândru să trăiesc înjosit de dânsa!” Subestimându-şi mândria, Nea Petrică a realizat privind totul de la un alt nivel, că viaţa nu e rea ci doar dreaptă. În clipa când dorea să revină în cameră printre muritori, s-a produs un cutremur.
Nea Petrică a căzut în cap pe singurul loc din grădină unde era ciment. El a fost singura victimă a cutremurului de 3,5 grade din noaptea de şapte decembrie. Era cel mai bun om din bloc. A fost îngropat fără popă.
În apartamentul lui s-a mutat fiul său Petrişor cu familia sa nelegitimă, dar naturală. Petrişor era student în anul doi, iar soţia sa se chinuia de vreo trei ani să termine clasa a 12-a. Deşi tineri cei doi au fost binecuvântaţi cu doi copii, care pe lângă handicapul de a avea doi părinţi nelegitimi, băiatul de trei ani era retard iar fetiţa de patru ani era mută, surdă şi chioară de-un ochi. Cei doi tineri părinţi, deşi la început de drum, se descurcau destul de bine hrănindu-se din ajutorul social şi pensiile copiilor. Doamna Hadâmbu, născută Marinela, învăţa în fiecare zi pentru bac. Se aşeza la birou îşi scuipa în palme şi murmura ca o rugăciune: „A treia oară-i cu noroc!” După ce studia temeinic zece minute, timp în care fuma două ţigări şi făcea un duş, se aşeza în faţa televizorului şi se uita la telenovele până când se plictisea. Dar doamna Hadâmbu niciodată nu se plictisea.
Ştiu toate acestea pentru că familia Hadâmbu are apartamentul vizavi de-al meu.Din milă şi filantropie vizitam familia lui Petrişor în fiecare lună când îmi luam salariul. La copii le aduceam câte o portocală iar soţilor le dădeam câte un milion cu menţiunea: „pentru ăia mici”. În săptămâna ce urma, doamna Hadâmbu mă vizita aproape în fiecare zi. Mă ruga să o ajut cu învăţatul, deşi în timp ce eu îi explicam la matematică ea făcea cafea şi mi-o băga pe gât deşi nu-mi plăcea deloc cafeaua ei, doarece punea muştar întrân-sa. Ea îmi garanta că n-am mai băut aşa ceva în viaţa mea şi într-adevăr, avea dreptate. După ce mai stătea vreo o oră cu mine, timp în care se epila în locuri cam necuviincioase şi se uita urât la mine dacă cumva privirea mi se rătăcea pe culmile disperării. Dacă m-aş fi întors cu spatele probabil că aş fi jignit-o şi eu nu vreau să jignesc pe nimeni. Şi aşa era prima săptămână.
În prima zi din a doua săptămână, Domana Hadîmbu mă vizita ca deobicei şi-mi cerea să-i plătesc datoria de un milion. Eu , fireşte, spuneam că nu am împrumutat nici un ban de la ea, dar după trei săptămâni de astfel de discuţii am ajuns să cred că într-adevăr chiar am împrumutat un milion de la ei. Şi în ziua de la salariu donam familiei Hadîmbu un milion şi două portocale din milă, filantropie şi dreptate.
Într-o seară pe când mă gândeam la planurile mele de a întemeia o familie şi de a găsi fericirea în dragoste şi mediocriate, pe când mă necăjeam că nu am nici faţa nici corpul pentru a atrage vreo nevastă, am auzit prin bariera de câţia centimetri de lemn şi câţiva metri de vid următoarele cuvinte: „Sunt însărcinată!” Simultan am auzit o manea şi alte cuvinte: „Poate ne-o da prostu ăla mai mulţi bani, acum!”. Fireşte prostul eram eu, dar i-am iertat şi am continuat să mă gândesc la viitoarea mea soţie. Cum va arăta, cum va mânca, cum va citi, cum se va aşeza, cum îşi va trece mâna prin păr, cum mă va certa, cum mă va îmbrăţişa, săruta, cum va apăsa pe clanţa uşii, cum se va dezbrăca, cum se va peria pe dinţi, cum va scoate gunioul afară, cum va pune o altă pungă pentru gunoi în găleată, cum va spăla unica mea ceaşcă de cafea din casă, cum se va frige când va bea ceai prea fierbinte din cana cea mai mare pe care este scris un cuvânt urât (numele meu). Şi cum vom avea un copil. Şi nu-mi fac griji de bani, niciodată nu mi-am făcut. Vom trăi din iubire, iar dacă foamea nu ne va fi săturată vom face un copil şi ne vom hrăni din rodul iubirii noastre.
Dar bate cineva în uşă. Era Marinela care m-a tras de mâneca până în apartamentul lor. M-a trântit pe un fotoliu mi-a aruncat o sticlă de ţuică şi pestre o oră dansam fund în fund pe manele cu Marinela în timp ce Petrişor făcea pipi în chiuvetă. Prea beat fiind am promis că le mai dau cinci sute de mii, iar după o oră am trântit pe masă toţi banii din buzunar,adică trei sute de mii, ţipând cât mă ţineau plămânii: „pentru ăla micu!”. A doua zi sunt informat de Marinela că-i datorez un milion opt sute de mii. Peste două zile i-am înapoiat datoria, cum se cuvine.
Eu şi Petrişor nu eram în relaţii prea bune. Era gelos pe mine din cauză că nevastă-sa mă vizita şapte zile pe lună. Îşi ascundea gelozia spunând că o distrag de la învăţat. Îmi dădea de înţăles că el nu agreează aceste vizite prin ironii usturătoare şi câteodată mă scuipa în ceafă când mă aplecam să-i ridic rahatul de pe preşul de la uşa mea.
Aveam un singur prieten în tot blocul. Îl chema Mihai şi stătea la trei. Ne înţelegeam bine. De trei luni plecase în Italia să lucreze pe şantier, aşa că mă simţeam puţin singur. În vremurile bune, când era în ţară, Mihai venea în fiecare zi la mine şi citeam ziarul în bucătărie. Eu stăteam pe un scaun lipit de frigider, el pe un scaun de lângă uşă. Din când în când îmi întrerupeam lectura, şi privind pe deasupra ziarului desfăcut îl întrebam pe Mihai cu seriozitate:
- Ce crezi?
El îşi întrerupea de asemenea lectura şi scotea un „mmmh” iar eu dădeam aprobativ din cap. După un timp auzeam întrebarea lui Mihai:
- Ce crezi?
Iar eu de asemenea răspundeam cu un „mmmh” iar el mă aproba din cap.
Iubeam de asemenea şi literatura şi citeam câte o carte împreună. Nu ne puteam permite să avem fiecare câte o copie, pentru că Mihai susţinea că „o carte e ca o iubită! e numai a ta”, aşa că trebuia să citim doar cărţi cumpărate din librării. Miroseau frumos cei drept şi aveau coperţi lucioase, dar la început ne simţeam puţin ruşinaţi să citim amândoi aceeaşi carte. Nu putea fi iubita amândurora, plus că eu sunt cam pudic. Din această cauză, Mihai şi-a schimbat maxima, pentru a coincide cu situaţia noastră: „o carte e ca o iubită! o poţi împărţi doar cu prietenii!”. Aşa că citeam o carte împreună, (pentru a petrece amândoi un timp egal cu iubita noastră) pe masa mea din bucătărie. Din când în când îmi întrerupeam letura şi puneam hotărât degetul pe un cuvânt de pe pagină. Eu mă uitam la el, el se uita la mine, şi-l întrebam la fel de serios pe Mihai:
- Ce crezi?
- Subilm! răspundea el şi mulţumiţi ne continuam lectura.
Din când în când Mihai îşi trântea degetul ochind un cuvânt. Eu mă uitam la el, el se uita la mine şi mă-ntreba foarte serios:
- Ce crezi?
- Magnificm! răspundeam şi mulţumiţi ne continuam lectura.
Aşa era în vremurile bune. Dar Mihai e în Italia şi cheltuiele mele cresc de la o lună la alta. De curând a murit baba de la doi, Dumnezeu să o ierte. Nu i-am reţinut numele ştiu doar că a murit de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută acolo o femeie. Avea optzeci de ani şi după o lună a murit şi ea de bătrâneţe. După numai două săptămâni se mută o altă femeie. Avea douăzeci de ani şi Marinela a avut dreptate: a treia oară-i cu noroc. În aceeaşi zi, doamna Hadâmbu a aflat rezultatele de la bac: a picat.
duminică, 9 ianuarie 2011
Arta de a muri (part II)
Cu totii mai murim putin si in prima zi de scoala. Din cate am observat, mamele in general is putin paranoice cand progeniturile lor ajung in clasa I. Pentru ca pana atunci, universul copiilor si-a avut salasul intre peretii casei, iar refugiul suprem era dupa fusta mamei. Gradinita era ceva auxiliar. Acum, copilu’ a crescut si merge la scoala. Asta-i altceva. Si intr-adevar, in momentul in care pasim in clasa semi-plina, in uniforme(sau nu?), intampinati fiind de o doamna cu un zambet cald pe care de-acum incolo va fi “Doamna”, ceva se schimba. De-acum nu mai amenintam cu “te spun lu’ mama”. Nooo, am crescut, de-acum e “te spun lu’ doamna!”. Si in orice caz, e faptul ca intram intr-un mediu organizat, un mediu in care ni se cere respectarea anumitor obligatii. Si asa va fi mereu de-acum, motiv pentru care mai murim oleaca..
Am murit definitiv si iremediabil in momentul in care m-am indragostit pentru prima data. Si mi-ar placea sa afirm ca am reusit sa inteleg complexitatea sentimentului din prima, sau faptul ca reliefeaza posibila profunzime a relatiilor interumane. Dar n-a fost asa. Si ma indoiesc sincer ca, daca ar fi sa fim onesti cu noi insine, prima dragoste a fost una extraordinar de profunda. Si mentionez ca aici nu-i vorba de “a iubi”, ci de “a te indragosti”. Mori atunci pentru ca incepi sa eliberezi sentimentul captat in tine din momentul in care te-ai nascut – iubirea. Si in momentul in care te indragostesti pentru prima data, e ca si cum sentimentul respectiv a prins viata si incearca sa sparga usa sertarului incuiat, din interiorul sufletului tau, in care e inchis. Si reuseste in cele din urma sa iasa, agatandu-se de persoana care l-a starnit in toate modurile posibile si imposibile. Si-atunci plangi, si razi, si nu mananci, si ti-e greata, si mai plangi oleaca, si razi din nou, si ai fluturi in stomac, si ti se inmoaie genunchii, si nu poti deschide gura ca-lumea in preajma persoanei respective, si te fastacesti, si esti timid/a, si nu stii ce ar trebui sa faci, si nu stii sa saruti si te intrebi cum se face, si incepi sa te intrebi daca esti mai frumos/frumoasa decat colega/colegul lui/ei de clasa. Si tot asa.. pana in momentul in care, intr-o fractiune de secunda, iti trece. Nu-ti dai seama cum, dar brusc, persoana pe care o indrageai adineaori, are cosuri, un dinte stramb si un tic verbal foarte deranjant. Si iubirea se intoarce in sertar. Numai ca de-acum, sertarul nu mai e incuiat.
Am murit cand am simtit ca iubesc.
Am murit cand m-am intrebat pentru prima data ce e iubirea si daca ce am simtit eu a fost iubire.
Am murit in momentul in care am realizat ca stiu mult mai putine lucruri decat credeam ca stiu.
Mori, de asemenea, cand ai parte de prima depresie serioasa din viata ta. Trecand peste tristetile efemere si zilele ploioase de toamna in care te simti “la pamanat” fara vreun motiv anume (meteosensibilitatea asta), momentul in care te trezesti dimineata si te intrebi de ce Dumnezeu ar trebui sa te dai jos din pat pentru inca o zi petrecuta la fel ca oricare alta, declanseaza agonia ce intampina moartea survenita prin depresie. In momentul in care simti cum vidul din interiorul tau creste, si cum totul din jurul si din interiorul tau incepe mai mult sau mai putin sa amorteasca intr-un mod confuz si halucinant, incepi sa-ti pui acele intrebari existentiale care n-ar trebui puse, si incepi sa cauti unele raspunsuri pe care ar fi mai bine sa nu le cauti, pentru ca nu au un raspuns universal si, pana in momentul in care vei ajunge sa cunosti adevarul tau, revelat prin prisma experientei de viata, al trairilor si al conceptiilor proprii, vei bajbai in intuneric. In orice caz, in momentul in care intampini prima depresie din viata ta, daca nu suferi de oarecare tulburari psihice, ajungi sa iti doresti sa-ti revii, si in cele din urma sa te pui pe picioare intr-un fel sau altul. Niciodata n-am inteles de ce, totusi.. cred ca din instinct.
Am murit definitiv si iremediabil in momentul in care m-am indragostit pentru prima data. Si mi-ar placea sa afirm ca am reusit sa inteleg complexitatea sentimentului din prima, sau faptul ca reliefeaza posibila profunzime a relatiilor interumane. Dar n-a fost asa. Si ma indoiesc sincer ca, daca ar fi sa fim onesti cu noi insine, prima dragoste a fost una extraordinar de profunda. Si mentionez ca aici nu-i vorba de “a iubi”, ci de “a te indragosti”. Mori atunci pentru ca incepi sa eliberezi sentimentul captat in tine din momentul in care te-ai nascut – iubirea. Si in momentul in care te indragostesti pentru prima data, e ca si cum sentimentul respectiv a prins viata si incearca sa sparga usa sertarului incuiat, din interiorul sufletului tau, in care e inchis. Si reuseste in cele din urma sa iasa, agatandu-se de persoana care l-a starnit in toate modurile posibile si imposibile. Si-atunci plangi, si razi, si nu mananci, si ti-e greata, si mai plangi oleaca, si razi din nou, si ai fluturi in stomac, si ti se inmoaie genunchii, si nu poti deschide gura ca-lumea in preajma persoanei respective, si te fastacesti, si esti timid/a, si nu stii ce ar trebui sa faci, si nu stii sa saruti si te intrebi cum se face, si incepi sa te intrebi daca esti mai frumos/frumoasa decat colega/colegul lui/ei de clasa. Si tot asa.. pana in momentul in care, intr-o fractiune de secunda, iti trece. Nu-ti dai seama cum, dar brusc, persoana pe care o indrageai adineaori, are cosuri, un dinte stramb si un tic verbal foarte deranjant. Si iubirea se intoarce in sertar. Numai ca de-acum, sertarul nu mai e incuiat.
Am murit cand am simtit ca iubesc.
Am murit cand m-am intrebat pentru prima data ce e iubirea si daca ce am simtit eu a fost iubire.
Am murit in momentul in care am realizat ca stiu mult mai putine lucruri decat credeam ca stiu.
Mori, de asemenea, cand ai parte de prima depresie serioasa din viata ta. Trecand peste tristetile efemere si zilele ploioase de toamna in care te simti “la pamanat” fara vreun motiv anume (meteosensibilitatea asta), momentul in care te trezesti dimineata si te intrebi de ce Dumnezeu ar trebui sa te dai jos din pat pentru inca o zi petrecuta la fel ca oricare alta, declanseaza agonia ce intampina moartea survenita prin depresie. In momentul in care simti cum vidul din interiorul tau creste, si cum totul din jurul si din interiorul tau incepe mai mult sau mai putin sa amorteasca intr-un mod confuz si halucinant, incepi sa-ti pui acele intrebari existentiale care n-ar trebui puse, si incepi sa cauti unele raspunsuri pe care ar fi mai bine sa nu le cauti, pentru ca nu au un raspuns universal si, pana in momentul in care vei ajunge sa cunosti adevarul tau, revelat prin prisma experientei de viata, al trairilor si al conceptiilor proprii, vei bajbai in intuneric. In orice caz, in momentul in care intampini prima depresie din viata ta, daca nu suferi de oarecare tulburari psihice, ajungi sa iti doresti sa-ti revii, si in cele din urma sa te pui pe picioare intr-un fel sau altul. Niciodata n-am inteles de ce, totusi.. cred ca din instinct.
marți, 4 ianuarie 2011
Inutil V
Si uite-asa s-au dus sarbatorile, si uite-asa acum tre' sa ma apuc sa-mi scriu si nu am absolut niciun chef, motiv pentru care tot aman de vreo ora si postez teste cretine pe facebook si poze irelevante aici, si uite-asa ii miez de iarna si-afara cerul e ciudat, si uite-asa *insert stupid observation here*.
Mda.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)